Pestera Polovragi - InfoGhidRomania.com

Ghid Turistic Romania
Go to content

Main menu:

Pestera Polovragi

ROMANIA > Pesteri Romania

Localizare şi căi de acces. Peştera Polovragi se află la nord de comuna cu acelaşi nume, în versantul stâng al Cheilor Citeţului, la o altitudine de 670 m. Venind pe magistrala turistică a Olteniei, care este şoseaua Râmnicu Vâlcea-Târgu Jiu, un indicator rutier aflat cam la jumătatea acestei distanţe ne îndreaptă spre comuna Polovragi. Dacă ne oprim o clipă la răspântie, lângă fântâna cu cumpănă înaltă, zărim munţii ridicându-se brusc în mijlocul şesului; sunt pereţii abrupţi ai masivului Polovragi-Cernădia, o bară calcaroasă care stă ca o stavilă în calea apelor ce coboară din Munţii Parângului şi Căpăţânii. Zărim de aici şi adânca despicătură în munte a Cheilor Citeţului, care răsare direct din netezimea terasei pe care se află satul. Denumirea Polovragi, de origine slavă, reflectă această situaţie geografică, căci polo înseamnă câmpie, iar ovrag - defileu.
Din şoseaua principală mai avem până la peşteră cam 8 km. Trecem mai întâi prin frumoasa comună Polovragi, atestată documentar în anul 1480, o comună de munteni gospodari, ce îmbină în mod pitoresc trăsăturile portului şi obiceiului sibian cu cele ale satului oltenesc. Se spune că aici, la Polovragi, se coc cele mai bune căpşuni, cântă cel mai bun ansamblu de fluieraşi şi se ţes cele mai frumoase covoare olteneşti. La 20 iulie se desfăşoară nedeia de la Polovragi, cea mai mare sărbătoaire câmpenească a oltenilor. Printre mândriile locului se află şi Peştera Polovragi al cărei portal se deschide nu departe de mănăstire, la 200 m distanţă de la intrarea în chei, într-un loc de mare sălbăticie. Un popas turistic cu căsuţe, aflat în lunca dinaintea cheilor şi mănăstirea Polovragi însăşi pot găzdui până la 50 persoane. Tot aici, şi nu în chei, se pot parca şi maşinile.

Date istorice. Peştera Polovragi a fost cunoscută din timpuri străvechi. Chiar deasupra ei, săpăturile arheologice au scos la iveală vestigiile unei cetăţi dacice şi daco-romane. Ea a fost desigur vizitată de-a lungul evului mediu şi locuită temporar de pustnici (Peştera lui Pahomie) sub administraţia mănăstirii Polovragi.
Prima descriere a fost făcută de Joannes, în 1868. Al. Vlahuţă, care a vizitat-o, o menţionează în cartea sa România pitorească, însemnări cu caracter ştiinţific au fost făcute de E. Racoviţă şi R. Jeannel (1929), iar L Ilie face cercetări morfologice, realizând traversarea peşterii din aval în amonte şi publică un articol în 1961, când aceasta era cunoscută pe o lungime de cca 3 km. În 1974, Cercul speologic „Focul Viu” începe explorarea sistematică a reţelei de la Polovragi şi, prin descoperirea unor noi galerii importante, peştera atinge în doi ani lungimea de 9 300 m, fiind a cincea din ţară.
Reluarea explorării, în special în zona etajului activ, ar putea, probabil, permite depăşirea lungimii de 10 km.

Descriere. Este o cavitate complexă, formată din galerii dezvoltate relativ liniar, paralel cu versantul, din coridoare şi hornuri de legătură între aceste galerii. Un sistem de fracturi orientate aproape nord-sud au fost dizolvate de apele Olteţului, la nivelul unei terase aflate cu cca 20 m mai sus de talvegul actual. Martori ai acestei terase s-au conservat bine în peşteră (tavanul neted de la Culoarul Motrului, nivelele de coroziune şi numeroasele planşee stalagmitice din galeria principală), dar şi în chei, sub forma a numeroase nişe de dizolvare, unele umplute cu aluviuni.
Cele mai multe galerii pot constitui obiectul unei vizite turistice, prezentând numeroase porţiuni joase, argiloase sau inundate. De aceea, vom descrie în continuare sectorul aval, „clasic”, al peşterii, în care se poate intra prin portalul amenajat cu scări de beton. Acesta conduce într-o primă porţiune mai spaţioasă, fără ornamentaţii calcitice cu podeaua acoperită de argilă, pietriş şi guano. Spre dreapta se vede o scurtă ramificaţie, numită Culoarul Liliecilor.

În capătul sălii, spre stânga, putem admira pe scurgerile de mondmilch de pe pereţi, vermiculaţii de argilă („piei de leopard”). Mai departe, pe cea nouă, galeria se prezintă cu porţiuni drepte, de câte 40-50 m, alternând cu movile de bolovani şi material fin. Podoabele sunt sărăcăcios distribuite sub formă de scurgeri parietale, stalagmite şi gururi masive. În peretele din dreapta se desprind una după alta intrările scunde a două galerii. Prima dintre acestea conduce, după un parcurs scurt dar anevoios, la Sala Lacului - o încăpere mai spaţioasă, unde, într-un decor de mare sălbăticie, întunecos şi ostil, se află un lac de sifon. Scafandrii speologi din Cercul speologic „Focul Viu” au coborât în această fântână subterană şi, la o adâncime de 12 m, au pătruns într-o galerie care după 50 m răzbate din nou la suprafaţa apei. O nouă galerie, apoi un nou sifon care-şi aşteaptă exploratorii.Apa din Sala Lacului se pierde în aval într-un alt sifon şi reapare după cca 300 m într-un izvor carstic, în chei, chiar sub portalul peşterii. Şi acest traseu a fost explorat parţial cu scafandrul. Revenind în Sala Lacului, ne continuăm drumul călcând peste gururi tocite, privind pereţii de calcar sbârciţi de coroziune, cotropiţi de iscăliturile vanitoşilor drumeţi din toate timpurile. Ici-colo, dârele calcitului imaculat, prelinse între timp, fac literele tot mai ilizibile: natura înţeleaptă acoperă sub vălul purităţii minerale numele condamnate dinainte la uitare.

Pe peretele drept al galeriei este un desen, care intruchipează moartea cu coasa, făcut cu negru de fum de un călugăr, cu mulţi ani în urmă. În ciuda acestui macabru avertisment galeria continuă paşnic. Un scurt urcuş la stânga ne permită să vedem Culoarul Stâlpului. Admirăm apoi un frumos grup de stalactite, stalagmite şi coloane, ce se oglindesc în apa unui gur. Mai departe tavanul galeriei de la înălţimi ce variază între 8 şi 2,5 m coboară, obligându-ne întâi să ne aplecăm, apoi să ne târâm, apoi să ne întrebăm dacă înaintarea aceasta mai are vreun rost. În mod normal ea are, dar acum tavanul prezintă o porţiune obstruată.

Condiţii de vizitare. Echipament obişnuit şi lămpi electrice sau cu carbid.
Vizitarea acestui sector din Polovragi nu ne prilejuieşte vederea unor peisaje subterane frumoase. Şi totuşi, el are un farmec al lui : un suflu de demult pare că trece pe sub aceste bolţi afumate de timp de torţele dacilor şi romanilor şi de făcliile călugărilor.
Autor C. Lascu

Pestera Focul Viu se deschide la baza unui perete de calcar printr-o intrare joasa, urmata de o galerie care coboara in panta puternica pina in Sala Mare. O scara de lemn, imbatrinita de vreme si cam nesigura, inlesneste totusi depasirea acestei portiuni mai dificile. Pestera este foarte usor accesibila in sectorul sau superior, unde lumina patrunsa prin hornul din centrul Salii Mari face inutile chiar si lampile cu acetilena sau lanternele electrice.


Pestera Ursilor se afla la marginea satului Chiscau, comuna Pietroasa, judetul Bihor. Pestera a fost descoperita in anul 1975, ca urmare a deschiderii artificiale a golului subteran in timpul lucrarilor de exploatare a calcarului in cariera de la Chiscau. La intrarea in pestera s-a construit un pavilion cu trei etaje, cuprizand casa de bilete, sala de asteptare, un muzeu speologic si ghiseu cu obiecte artizanale si carti.


 
 
 
 
Feed RSS
Newsletter
Acest site foloseste cookies. Prin navigarea pe acest site, va exprimati acordul asupra folosirii cookie-urilor. Detalii
Back to content | Back to main menu